Sugestii şi recomandări bibliografice pentru eseul cu tema Căutarea nemuririi în Epopeea lui Ghilgameş şi Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

                      În Dicţionarul de mitologie generală, Victor Kernbach  afirmă că printre elementele fundamentale în mitul lui Ghilgameş se află şi teama de moarte şi setea de nemurire.

                     

                      Ghilgameş îi spuse lui Uta-napiştim cel de pe tărâmuri îndepărtate:

                     (…) Povesteşte-mi cum ai luat parte la Sfatul zeilor şi cum ai dobândit nemurirea?

                                                                                                            
Tableta a unsprezecea

                      Taci, fătul meu, că ţi-oi da tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte!

   

       În realizarea eseului vei urmări următoarele aspecte:

1.      Tipologia celui care caută; măsura în care se raportează acesta la omul comun.

2.      Motivele care îl fac să caute nemurirea.

3.      Drumul şi probele prin care trece.

4.      Tărâmul nemuririi.

5.      Eşecul căutării definit drept conştiinţă a morţii, acceptare a fiinţei.

       BIBLIOGRAFIE:

            Epopeea lui Ghilgameş

           Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte

           Dicţionar de mitologie generală, Victor Kernbach

           Basmul fiinţei şi tinereţe fără bătrâneţe din vol.Sentimentul românesc al fiinţei, Constantin Noica

Literatura popoarelor orientale

LITERATURA POPOARELOR ORIENTALE

     LITERATURA SUMERO-BABILONIANĂ (mesopotamieni, babilonieni, asirieni)

          Cuprinde un număr impresionant de tăbliţe de argilă, cu scriere cuneiformă, aceste producţii literare putând fi grupate în trei categorii:

·        literatură religioasă

·        scrieri filozofico-morale

·        mituri şi eposuri

             Cea mai importantă este Epopeea lui Ghilgameş, cel dintâi epos al omenirii, transmisă fragmentar în mai multe versiuni redactate în diferite limbi din Asia Mică, a căror vechime se situează la începutul mileniului al III-lea.

          LITERATURA EGIPTEANĂ

         Vechimea acesteia merge până aproape de anul 3000 î.Hr. cuprinzând o mare varietate de texte, cele mai valoroase din punct de vedere artistic fiind imnurile şi povestirile. Imnurile egiptene sunt adresate, în majoritate, zeului Soare. Dacă la început cuprindeau numeroase aluzii la legendele despre viaţa zeilor şi facerea lumii, treptat va domina caracterul de venerare a naturii.

         Imnul lui Ekhnaton (sec XIV î.Hr.), compus de faraonul Amenofis al IV-lea, transformă Soarele în zeu al iubirii, al binefacerii al fertilităţii şi al păcii. Pentru prima dată apare ideea egalităţii tuturor oamenilor în faţa Soarelui. Influenţează psalmul ebraic 104.

        Povestea celor doi fraţi – oferă un realist şi sugestiv tablou al vieţii şi ocupaţiilor obişnuite ale ţăranilor.   

LITERATURA EBRAICĂ ( cananiţi, iudei şi israelieni)

              Scrisă în limbile ebraică şi arameană, a suferit influenţa literaturii babiloniene. Este cuprinsă aproape în exclusivitate în Vechiul Testament, care însumează scrieri cu un caracter foarte variat şi datând din epoci diferite. Dintre scrierile cu caracter pur literar mai importante sunt sunt povestirile, operele lirice şi Cărţile profeţilor. Epicul cu caracter realist este reprezentat de Povestea lui Iosif.

                        Primul loc în lirică îl ocupă Psalmii şi Cântarea cântărilor. Din cei 150 de psalmi, se pare că aparţin regelui David cel mult jumătate, aceştia fiind operă a mai mulţi poeţi anonimi. Caracterul lor este foarte variat: imnuri, elegii, rugăciuni, ode etc. Este vizibilă influenţa psalmilor penitenţiali  (de căinţă) babilonieni sau a imnului egiptean către Ehnaton în psalmul 104. Cântarea cântărilor este un ansamblu de cântece erotice nupţiale, un poem de dragoste de o sensibilitate luxuriantă şi de un lirism deosebit de puternic.

LITERATURA INDIANĂ

           Este valoroasă mai ales prin cele peste o mie de imnuri care alcătuiesc Rig-Veda. Aceste imnuri au caracter de adorare a elementelor naturii şi sunt închinate soarelui, lunii, stelelor, vântului, ploii etc. Unele au caracter cosmogonic sau filozofic.

         Mahabharata şi Ramayana sunt cele două mari epopei ale vechii literaturi indiene. Mahabharata este socotită cea mai mare operă de imaginaţie a Asiei, subiectul constând în povestirea luptelor dintre două neamuri ariene, finalul, de o rară măreţie, e un blestem al violenţei, un apel la împăcarea neamurilor învrăjbite şi la lupta comună împotriva răului.

      Ramayana, povestea prinţului Rama, este scrisă de poetul Valmiki cu unul sau două secole mai târziu decât Mahabharata. Dar cel mai mare poet al Indiei a fost Kalidasa, a cărui dramă – Sakuntala – a devenit celebră în toată lumea (text admirat de Schiller şi Goethe şi tradus de George Coşbuc). E povestea de dragoste şi devotament a fiicei adoptive a unui pustnic, respinsă de iubitul ei, regele Duşanta.

LITERATURA CHINEZĂ

        Opera de bază a literaturii chineze, Cartea cântecelor, o antologie de 300 de poezii populare, alcătuită de Confucius în sec.V î. Hr. Sunt poezii cu teme foarte variate, reconstituind o imagine vie a vieţii poporului, cu tradiţii, obiceiuri, preocupări de fiecare zi, constituind cea mai preţioasă tradiţie realistă a poeziei clasice chineze.

      China a dat literaturii  universale doi mari poeţi: Li Taipe şi Tu Fu (sau Du Fu). Primul cultivă o poezie elegantă, graţioasă, în care fineţea notaţiei se îmbină cu puritatea sentimentului. Contemporanul său, Tu Fu, este superior prin profunzimea sentimentului, realismul viziunii şi forţa expresiei. Prin participarea afectivă intensă la viaţa timpului său, prin patosul dramatic al expresiei, în care gem suferinţele şi durerea mulţimilor, Tu Fu nu e numai cel mai mare poet al Chinei, ci şi unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii.

LITERATURA PERSANĂ

         Primul moment literar persan de importanţă majoră este marcat de poetul Ferdousi. Opera sa de mare întindere, Cartea regilor, cu peste o sută de mii de versuri, este o grandioasă reconstituire a întregului trecut, real sau legendar, al poporului persan. Materia operei o constituie luptele, duelurile, scenele de vânătoare, de petreceri sau de război.

        Aproximativ aceluiaşi timp îi aparţine un scriitor bine cunoscut lumii civilizate – Omar Khayyam. Strălucit matematician, fizician, astronom, medic şi filozof, autor a numeroase opere ştiinţifice scrise în arabă, este şi autorul a circa 250 de catrene ( rubaiate). Caracterul general al poeziei sale este dat de scepticismul şi pesimismul profund.

        În sec. al XIII-lea, poetul persan reprezentativ şi devenit poet de mare circulaţie universală, este Saadi. Bustan ( Livada cu fructe)  şi Golestan ( Grădina florilor) sunt cele două capodopere ale sale, caracterizate prin prezenţa elementelor autobiografice, a tonului de simplitate şi naturaleţe. Grădina florilor, manual de bază în şcoli timp de şapte secole, este o suită de povestiri în proză ritmată, întrerupte de versuri în care sunt concentrate aforisme, precepte etice sau sfaturi pur practice, precum şi consideraţii care transformă această operă într-o admirabilă oglindă a condiţiilor sociale ale epocii.

LITERATURA ARABĂ

       Opera care s-a bucurat de o faimă universală este O mie şi una de nopţi (datând, probabil, din sec.al X-lea), o vastă culegere ( aproximativ 8000 de pagini) de povestiri. Întâlnim aici poveşti de aventuri, de dragoste, de călătorie  sau pur fantastice. Astfel societatea curţii şi capitalei este zugrăvită în ciclul lui Harun-al Raşid, în ciclul  călătoriilor lui Simdbad întâlnim imaginea înfloririi activităţii comerciale şi marinăreşti din sec. al X-lea.

  BIBLIOGRAFIE 

1. Literatură universală - Manual pentru clasele a XI-a şi a XII-a, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994

2. Crestomaţie de literatură universală  - Coord. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Ed. Diacon Coresi, 1993 

3. Istoria literaturii universale, vol. I de Ovidiu Drîmba, Ed. Saeculum I.O.

Despre oameni şi zei

22 Plus, Nr. 326 / 18 octombrie 2011

Pledoarie pentru studierea literaturii universale (II)

 Andrei Cornea, Mircea Flonta, Paul Cernat, Codruţ Constantinescu, Erwin Kessler, Mirel Bănică, Ion Vianu

Omul sau „sistemul“?

de Andrei Cornea 

Toată lumea ştie că în centrul Iliadei lui Homer stă „mânia lui Ahile“. Dar care este sensul acestei mânii teribile, cântată de peste 2.800 de ani? Dacă ar fi fost vorba numai despre cearta a doi războinici înfumuraţi – Ahile şi Agamemnon –, poemul lui Homer ar fi fost de mult uitat. În fundalul acestei mânii şi dispute, există însă ceva etern, care ne preocupă şi azi: un conflict politic insolubil în esenţa sa, care poate fi formulat pe scurt astfel: cine trebuie să conducă?

Sunt două caractere al căror conflict produce drama – Ahile şi Agamemnon. Primul este fiu de zeiţă şi este cel mai puternic şi mai brav dintre războinicii ahei, veniţi să cucerească Troia. E un super-erou, fără de care pare imposibil de obţinut victoria. Ahile este tipul individului dăruit cu un talent special, excepţional, invidiat de mulţi pentru acest talent, dar incapabil de unul singur să realizeze ceva măreţ. Când, jignit de Agamemnon, se retrage la corturi şi e pe punctul să părăsească Troia, Ahile ştie că îşi risipeşte darul şi că, dacă pleacă acasă, va trăi restul vieţii ca un om de rând, lipsit de faimă şi meritând dispreţul contemporanilor şi uitarea urmaşilor. Aşadar, Ahile de unul singur este neputincios. Fireşte, el a fost jignit de Agamemon care i-a luat-o pe Briseis, captiva pe care aheii i-o dăduseră drept răsplată pentru luptele anterioare. Dar de fapt episodul cu Briseis e mai mult un pretext. Ahile vrea mult mai mult decât recuperarea fetei şi o indemnizaţie onorabilă. Homer indică acest lucru, atunci când face ca ambasada trimisă de Agamemnon la Ahile, formată din Nestor, Odiseu şi Fenix, pentru a obţine reconcilierea, să eşueze. Ahile vrea puterea supremă peste ceilalţi greci, deoarece crede că, graţie însuşirilor lui, o merită. E ros de resentiment şi umilit de faptul că el, cel mai bun dintre toţi, rămâne totuşi supusul lui Agamemnon. O spune chiar acesta din urmă: „Băiatul ăsta vrea să ne fie stăpân şi şef, ceea ce nu se poate – stăpânul tuturor, regele tuturor. Chiar dacă zeii l-au făcut un mare războinic, are dreptul să ne dispreţuiască pe toţi?“.

Nu, nu are dreptul! Căci „regele tuturor“, „regele bărbaţilor“, cum spune poetul, este Agamemnon. Fireşte, Agamemnon, luat ca simplu individual, nu e comparabil cu Ahile, ba e chiar mai prejos şi decât alţi eroi. Nu e deloc cel mai viteaz, nu e nici cel mai înţelept, precum Nestor, nici cel mai abil, precum Odiseu. „Are ochi de câine şi inimă de cerb“! Discernământul lui e discutabil, e avar, nu-şi poate reprima invidia şi resentimentul pentru Ahile, ducând armata pe marginea prăpastiei. Pe scurt, e o mediocritate. Numai că el nu e doar el. În spatele său stă „Micene, cea bogată în aur“, vestitul neam al Atrizilor, nenumăraţi vasali, o armată numeroasă. Astăzi am spune că el are în spate statul, instituţia, „sistemul“. Grecii formulau această realitate altfel: spuneau, precum bătrânul Nestor, că „niciun alt rege nu e cinstit de Zeus cu un sceptru de egală valoare precum e Agamemnon“. De aceea, continuă bătrânul, deşi Ahile e tare fiindcă are o zeiţă drept mamă, „Agamemnon e mai puternic, deoarece domneşte peste mai mulţi“. Aşadar, noi invocăm, azi, „sistemul“; grecii îl invocau pe „Zeus“. Şi unii, şi ceilalţi ne referim însă la acelaşi paradox al raţiunii politice: cineva, care individual vorbind, e puţin, devine mai presus decât toţi şi mai ales decât cei mai buni ca el, numai fiindcă autoritatea sa provine de la o instituţie.

Iată deci conflictul fundamental: trebuie să conducă cel mai bun, luat individual – cel mai curajos, cel mai dotat etc.? Sau autoritatea maximă revine celui „cu sceptru“, valoros numai prin forţa instituţiei pe care o reprezintă, chiar dacă el, personal, este mult mai prejos? Spus simplu: cine trebuie să aibă întâietatea - omul sau „sistemul“? Răspunsul lui Homer e fără ambiguitate: din nenorocire „sistemul“ triumfă – chiar dacă nu fără pierderi -, iar omul de valoare ori piere, ori acceptă domesticirea. E nedrept, e tragic? Probabil. În orice caz, asta e scena lumii de aproape 3.000 de ani şi aceştia sunt actorii ei, în pofida tuturor imenselor schimbări de recuzită. Aşa se explică de ce lectura Iliadei mai are sens şi azi: tragedia lui Ahile şi a lui Agamemnon – a omului de valoare contrapus sistemului – a rămas încă şi a noastră.